Noapte

Mai 17 2006

Parca as fi o bufnita batrana, uracioasa si urata. Imi place noaptea, cand contururile pier si pot sa recreez lumea, sa simt cum sub mainile mele se modeleaza un intreg Univers. Sa ma plimb pe strazile goale si doar tacerea sa te traga de mana. “Unde mergi?” “Aiurea”, sa-i raspunzi si sa mergi mai departe, fluierand. Liniste. Doar undeva, departe, un tipat. Poate era Dumnezeu, care, trezit din somn, s-a vazut singur. Sau tipatul unui copil purtat in trup de femeie, neputinta lui de a-si opri venirea pe lume.

Eu, da!

Sunt trista.

O tristete dulce, pe care o port cu grija, de teama sa n-o pierd. Vreau sa m-afund in ea, sa-i gust toate adancimile, sa fiu murdara de tristete. Sunt urati oamenii cand sunt tristi, dar, ce conteaza?; sunt singura. Adica, nu. Langa mine e Dumnezeu, asezat cuminte pe un scaun. Fumeaza. L-am intrebat: “La ce te gandesti, Doamne?” si a ridicat din umeri. Dumnezeu nu se gandeste la nimeni. Se uita doar la ce a creat. Dar stiu ca va incepe sa povesteasca…

…”Era noapte, cand a venit Maiastra si mi-a spus: “Mosule, esti un zgarcit.” De ce, zgarcit? Ii dadusem zborul si cantecul. A plecat suparata. Nu intelesesem. De ce trebuie sa fie intotdeauna doi? Vezi, nu stiam ca se nascuse, cu mult, mult timp inaintea mea, un cuvant: singuratatea. Am creat copacul. Apoi, nu m-am mai putut opri. Un om, o femeie, o lume. Asa a inceput totul.”

Imi plac tacerile lui Dumnezeu. Dulci, dulci ca mierea proaspata.

…”Intr-o zi, un om m-a hulit. Nici el nu stia de ce. “Omule, de ce?” l-am intrebat. Nu stia, sau poate uitase. Mi-a cerut iertare si l-am iertat. Insa stiam: omul crease revolta. Inca o treapta urcata… Mi-e frica. Mi-e frica de cuvantul care s-a nascut inaintea mea, mi-e frica de omul care m-a hulit.”

Ma apropii de el si ii mangai parul alb. Ce trist e Dumnezeu in noaptea aceasta! Mi-e mila de el, de mana lui batrana care de-abia mai poate sa tina tigara, mi-e mila pana si de pasarea bolnava care doarme in poala lui.

…”Imbatraneste, Maiastra… I-e greu zborul, un zbor prea greu pentru o pasare, fie ea si maiastra. A zburat intr-o zi prin oameni si a venit inapoi mai batrana cu o lume. Se asaza uneori in poala mea, ca acuma, si plange lacrimile oamenilor. Tu n-ai vazut niciodata o pasare plangand. Ti se rupe sufletul in patru…”

Ofteaza.

Tigara, uitata in coltul gurii, fumega trist.

Dumnezeu se ridica, isi strange sfintii risipiti in intuneric si pleaca… I-am pus amintirea in buzunar, parfum de dumnezeu avea pielea mea.

E noapte…