dreaming on

***********************************************************************


„Îmbrăţişă umerii fetei. Emilia îi căută privirea:

— De fapt, cine eşti tu?

— Dacă-ţi spun, strici logodna şi nu vreau. S-ar putea să fii numărul meu norocos. Există o şansă din două miliarde.

— Sceptic?

— Optimist!… Se opri oftând: Poate că n-ar trebui să-ţi spun.

— Spune!

Ionel Florea îşi aprinse o ţigară, fumă un timp pe gânduri.

— Am cunoscut astă vară, la mare, o pereche. La prima privire n-ai fi zis că femeia — gen manechin — a făcut cea mai izbutită alegere. Bărbatul ei era departe de a fi vreun Alain Delon… Ei bine, cei doi se găsiseră, dacă înţelegi ce vreau să-ţi spun.

— Nu.

— Imaginează-ţi un vas spart în două şi fiecare jumătate pla­sată la depărtări de mii de kilometri. Pentru a-l reconstitui, nici un ciob de pe lumea asta nu s-ar potrivi perfect. Rămân goluri imper­ceptibile care, cu timpul se lărgesc, devin prăpăstii. Numai cealaltă jumătate poate acoperi fisurile. Totul e s-o găseşti…

Fata rămase descumpănită.

— Complicat.

— Extrem. Nimeni nu-i perfect, calităţile şi defectele unui individ au nevoie de calităţi şi defecte asemănătoare, chestiunea compen­saţiei nu mă convinge, n-a convins pe nimeni, dovadă numărul divorţurilor. Satisfacţia lucrului şters de praf şi aranjat la locul lui, a casei întreţinută pahar va deveni izvor de otravă, dacă mie îmi place să zvârl hainele pe fotolii când mă dezbrac…

— Oamenii se mai adaptează.

— Bineînţeles, dar nu se pot schimba total, definitiv. Franţujii au o vorbă, alungă naturalul şi el se va întoarce în galop. Pot să-mi impun să stau în casă pentru că n-ai chef să ieşi, când eu aş vrea să mă plimb măcar un ceas în fiecare seară, pot să-mi impun deci o lună, două, dar nu toată viaţa! Refuzul de a lua masa la un resta­urant, pentru că e mai economicos să mănânci din frigider, îl accept o vreme, apoi încep să-mi găsesc amici de pahar. Am să-ţi explic cât se poate de convingător că arăţi mult mai bine fără bijuterii. Ai să oftezi după vreun prăpădit de inel un timp şi într-o bună zi, îl vei accepta de la primul macaronar în vâjâială prin Bucureşti. Degeaba călătorim împreună dacă unul din noi păşeşte pe Bulevardul Saint-Michel, să zicem, cu capul în pământ socotind cât îl costă fiecare pas. Ştii ce înseamnă să nu ai subiecte comune de discuţie? Uită-te la prietenele tale căsătorite! Nu concep existenţa fără aşa-numitul grup în care se pierde agreabil vremea. Câte cupluri, după cincis­prezece ani de căsnicie îşi petrec concediul singure, fără inevita­bilele cunoştinţe de plajă sau faleză? Câte fac Revelionul la restaurant în doi? Câte au aceleaşi gusturi, aceleaşi vise?

Tăcu privind adânc în noapte.

— Ciudat mai eşti, şopti fata. Mi-e teamă că n-ai să fii niciodată fericit.

— De ce nu? Fiecare ins îşi are măsura corespunzătoare, rima perfectă. Chestiunea e s-o găseşti.

— Ai cunoscut tu asemenea pereche?

— Da. De şaptesprezece ani ies în doi, îşi sunt suficienţi, au ce să-şi spună, mai mult, cunoştinţele îi incomodează. Au aceleaşi calităţi şi defecte, aceleaşi dorinţe, aceleaşi preocupări, aceleaşi gusturi, au ajuns să-şi ghicească gândurile. Un gen de telepatie, presupun. Îi căută ochii: Poate că tu eşti jumătatea care îmi lip­seşte. De ce n-aş avea şansa să te fi întâlnit?”

*********************************************************************************

Rodica Ojog-Brasoveanu

wallflower

the perks of being a wallflower, actually.
dar mi-a placut cum suna 'wallflower' mai mult. un film diferit despre adolescenti, mai putin despre ce se vede si mai mult despre ce si cum se simte. nu vreau sa scriu foarte multe(nici macar poza aleasa nu mi se pare neaparat semnificativa sau extraordinar de graitoare-e acelasi adevar spus in atatea feluri-live now) pentru ca nu e neaparat un film pe care vreau sa mi-l tin minte pentru poveste sau pentru jocul copiilor actori.
pentru mine, a fost ca un flashback infiorator care m-a lovit din plin intr-o viata in care mi se parea ca am mers mai departe.