de fapt, ce mai conteaza orice.
doar ne ducem.
azi este soare, toamna asta este exagerat de calda, clima e in continua schimbare spre rau, semne ale sfarsitului, se zice. vine si el.
sensul intamplat in fiecare zi, construit din clipe adunate, atentie la momente si la starile care le insotesc si..cam atat.
nu stiu ce carte sa aleg, dar cea pe care am citit-o deja si despre care urmeaza sa discutam maine, a avut un efect halucinant asupra mea. am terminat-o in 3-4 zile in contextul unei vieti la fel de obositoare ca intotdeauna. a reusit ce nu a mai reusit nicio carte in ultimii ani, sa ma tina acolo interesata si curioasa pana la final intr-un timp record. si nu stiu daca povestea in sine a fost cea care m-a tinut captiva-atat de crud realista-, cat scrierea in sine, cursiva, simpla, fara intentii -evidente, cel putin- de a impresiona.
a fost o carte ca o oglinda indreptata spre lume, spre asta in care traiesc eu in fiecare zi de cativa ani incoace(doar de cativa, da, de cand am ales sa o si vad cum e): operata in fel si chip, tragand de o frumusete apusa deja, pana la desfigurare, ametita de simturi intinse la maxim, incalcand orice fel de limite morale sub stindardul de libertate de expresie, fara niciun reper in afara de un ultra umflat eu, o lume care nu-si doreste nimic, nu crede in nimic dar pedaleaza in gol pana la moarte. un nhilism perpetuu aparent asumat si o parada de forme fara fond. dizgratios peisaj uman.
Ne-am lasat oare ispititi de mirajul libertatii individuale, al unei vieti deschise, cu infinite posibilitati? Tot ce se poate; astfel de idei erau in armonie cu spiritul vremii; nu le-am formalizat, nu aveam chef de asa ceva; ne-am multumit sa ne supunem si sa ne lasam distrusi de ele; si apoi, vreme indelungata, sa suferim de pe urma lor.
De fapt, Dumnezeu are grija de noi, se gandeste la noi in fiece clipa si, uneori, ne traseaza directive foarte limpezi. Caldura iubirii care ne umfla piepptul si e gata sa ne taie respiratia, iluminarile, extazurile, toate cu neputinta de explicat prin prisma naturii noastre biologice, a statului nostru de simple primate, sunt semne foarte deslusite.
Inteleg acum punctul de vedere al lui Christos, exasperarea lui repetata in fata inimilor care stau ferecate: toti primesc semne, dar nu tin seama de ele. (...)
Cam asa cu cartea asta, SEROTONINA.
Poate de aia imi este si greu sa aleg o alta, ce s-ar putea citi dupa ce m-am uitat la o rana sangeranda fara posibilitate de vindecare(?)
