dintr-o scrisoare

pentru cateva clipe, doar pentru cateva clipe, cad sau ma inalt, inca nu-mi dau seama, oricum sunt altul, nu mai am nici o indoiala, iar departe, aparute brusc, surprinzator, atragandu-ma, linistea si lumina spre care tind, o lumina verde, calma ce curge din inalt, multa, necontenind…Ma simt ca in transa si strang cu putere pleoapele intr-o disperata incercare de a ma apropia si mai mult- pt a ma desparti?- de acele intamplari ridicole, dureroase, neconfortabile din care mi s-a alcatuit viata. Nu am de gand sa le uit sau sa fug, nu refuz sa le privesc in fata; cateva momente insa, as vrea sa ma detasez de greutatea lor, spre a-mi lua putere din lumina si linistea ce, iata, m-au surprins nepregatit. Stiu prea bine, nu-i treaba nimanui sa-mi poarte greutatea si nici nu simt nevoia sa impartasesc gandurile cele mai tainice. Nu astept un cunoscut sau vreun semn sa ma elibereze de ceea ce mi s-a dat sa tarasc dupa mine neincetat. Merg inainte sau macar am aceasta iluzie. Iar in clipele de durere sau de apasatoare neputinta, imi spun ca, daca ceea ce traiesc se numeste viata, si n-are cum sa fie altceva, atunci; pentru mine cel putin, viata este o nesfarsita pedeapsa. Nu ma plang nimanui, nu caut scuze si nici nu ma-nduiosez de propria-mi soarta. Pur si simplu constat. Uneori insa frica masiva, coplesitoare, ca un vant aspru, rece, ma paralizeaza. Simt uneori chiar si respiratia absurda, nestapanita a pamantului si ea ma aduce in pragul lacrimilor. Atunci, mai ales atunci, in acele momente, simt cata singuratate am adunat in mine. Si n-am cum sa ma eliberez de ea fiindca nu stiu cum sa o descriu, sa o indepartez macar cu ajutorul cuvintelor, vorbind. Mai ales ca nu e legata de o intamplare anume. Ea exista pur si simplu. Doare. Sufoca.