***********************************************************************


„Îmbrăţişă umerii fetei. Emilia îi căută privirea:

— De fapt, cine eşti tu?

— Dacă-ţi spun, strici logodna şi nu vreau. S-ar putea să fii numărul meu norocos. Există o şansă din două miliarde.

— Sceptic?

— Optimist!… Se opri oftând: Poate că n-ar trebui să-ţi spun.

— Spune!

Ionel Florea îşi aprinse o ţigară, fumă un timp pe gânduri.

— Am cunoscut astă vară, la mare, o pereche. La prima privire n-ai fi zis că femeia — gen manechin — a făcut cea mai izbutită alegere. Bărbatul ei era departe de a fi vreun Alain Delon… Ei bine, cei doi se găsiseră, dacă înţelegi ce vreau să-ţi spun.

— Nu.

— Imaginează-ţi un vas spart în două şi fiecare jumătate pla­sată la depărtări de mii de kilometri. Pentru a-l reconstitui, nici un ciob de pe lumea asta nu s-ar potrivi perfect. Rămân goluri imper­ceptibile care, cu timpul se lărgesc, devin prăpăstii. Numai cealaltă jumătate poate acoperi fisurile. Totul e s-o găseşti…

Fata rămase descumpănită.

— Complicat.

— Extrem. Nimeni nu-i perfect, calităţile şi defectele unui individ au nevoie de calităţi şi defecte asemănătoare, chestiunea compen­saţiei nu mă convinge, n-a convins pe nimeni, dovadă numărul divorţurilor. Satisfacţia lucrului şters de praf şi aranjat la locul lui, a casei întreţinută pahar va deveni izvor de otravă, dacă mie îmi place să zvârl hainele pe fotolii când mă dezbrac…

— Oamenii se mai adaptează.

— Bineînţeles, dar nu se pot schimba total, definitiv. Franţujii au o vorbă, alungă naturalul şi el se va întoarce în galop. Pot să-mi impun să stau în casă pentru că n-ai chef să ieşi, când eu aş vrea să mă plimb măcar un ceas în fiecare seară, pot să-mi impun deci o lună, două, dar nu toată viaţa! Refuzul de a lua masa la un resta­urant, pentru că e mai economicos să mănânci din frigider, îl accept o vreme, apoi încep să-mi găsesc amici de pahar. Am să-ţi explic cât se poate de convingător că arăţi mult mai bine fără bijuterii. Ai să oftezi după vreun prăpădit de inel un timp şi într-o bună zi, îl vei accepta de la primul macaronar în vâjâială prin Bucureşti. Degeaba călătorim împreună dacă unul din noi păşeşte pe Bulevardul Saint-Michel, să zicem, cu capul în pământ socotind cât îl costă fiecare pas. Ştii ce înseamnă să nu ai subiecte comune de discuţie? Uită-te la prietenele tale căsătorite! Nu concep existenţa fără aşa-numitul grup în care se pierde agreabil vremea. Câte cupluri, după cincis­prezece ani de căsnicie îşi petrec concediul singure, fără inevita­bilele cunoştinţe de plajă sau faleză? Câte fac Revelionul la restaurant în doi? Câte au aceleaşi gusturi, aceleaşi vise?

Tăcu privind adânc în noapte.

— Ciudat mai eşti, şopti fata. Mi-e teamă că n-ai să fii niciodată fericit.

— De ce nu? Fiecare ins îşi are măsura corespunzătoare, rima perfectă. Chestiunea e s-o găseşti.

— Ai cunoscut tu asemenea pereche?

— Da. De şaptesprezece ani ies în doi, îşi sunt suficienţi, au ce să-şi spună, mai mult, cunoştinţele îi incomodează. Au aceleaşi calităţi şi defecte, aceleaşi dorinţe, aceleaşi preocupări, aceleaşi gusturi, au ajuns să-şi ghicească gândurile. Un gen de telepatie, presupun. Îi căută ochii: Poate că tu eşti jumătatea care îmi lip­seşte. De ce n-aş avea şansa să te fi întâlnit?”

*********************************************************************************

Rodica Ojog-Brasoveanu